Fobia de cutremur

O altă cunoştinţă are fobie de cutremur.
E mai bătrân el aşa, născut prin 68.
A prins cutremurul din 77 şi încă unul, nu mai ştiu când.
Cică a rămas traumatizat de când era ciutan şi-alerga prin casă de nebun.
El cu fratele mai mare îi cafteau pe ăilalţi doi, mai mici, de n-aveau aer.
Când, la un moment dat, începe să le fugă pământul de sub picioare. S-au oprit din pumni, ăia mici din plâns, şi-a început să le cadă chestii în cap.
El, cel mai mare dintre toţi, urla ca disperatu' după mă-sa.
Săraca se trezise din somn şi îi căuta prin casă.
A, detaliu! Ca să nu audă femeia urletele ălora mici din cauza bătăii, s-au ascuns în pod. Cum să mai coboare acum? Casa, şi-aşa bătrânească şi ramolită, dansa hip-hop pe scara richter, deci fix pula soluţii!
Şi-a sărit din pod. Au sărit şi ceilalţi peste el şi-au alergat la mama.
Ăştia au început să-i pârască, mă-sa în ditamai zguduiala nu mai înţelegea nimic:
ce bătaie, ce pod, ce săritură, ce?!
A trecut furia şi maică-sa, trezindu-se din spaimă, le-a zis:
Ăsta a fost tac-tu' care te-a văzut de-acolo de unde e.
Să vezi ce bătaie o să-ţi iei când vine!
Şi-a luat. Urmele i se văd şi azi.
De-atunci are fobie de cutremure că nu-i ies bine.